nu știu cum să scriu despre o moarte de neînchipuit

sunt singură pe țărm în furtună
o nemișcare stranie în tot corpul mării
parcă ar fi în comă abia tresare
din gură ies pești putrezi bucăți de lemn pânze alge

nu văd mai departe de aburul dens
nu înțeleg cum pot muri apele cum a rămas
doar întinderea asta de mucegai
care pulsează lent tot mai lent acoperită de pâclă

rafalele îmi taie respirația cerul de onix coboară
o liniște mâloasă și udă mă devoră pe dinăuntru mă sfâșie
nu mai sunt decât resturi de ape
aburul se pierde se absoarbe în pustiu

m-aș arunca m-aș cufunda în el
dar când totul pare dus din orizont se ridică un val înalt
și mai înalt se apropie reînsuflețește mâlul

mă trezesc fericită în alt timp lângă o mare vie
fără sfârșit fără început