Când voi vorbi din nou
Sărat va fi pământul în care voi așeza cuvintele
Să nu rodească nicio culoare în dreptul ochilor
Voi întreba doi bujori dacă ar dori să-mi stea în obraji
Pentru acele zile care se vor petrece între patru pereți de cord
Și n-am să deosebesc roșul de alte vorbe așa cum n-am să încerc
Să desprind vre-un lujer de salcie de pe trunchiul mamă
Ci numai împingând linia orizontului mai aproape de tine
Ca o roată mare pe care se odihnesc pescărușii vara
Dar mai mult de atât dacă aș mai vorbi vreodată
Aș înveli fiecare cuvânt în coajă de rodie
Mâinile să-ți rămână cu sânge după fiecare iubire consumată
Seara aș lega umbrele de coasa morții și aș porni la drum
Cu speranța că nu te voi întâlni
Mă voi opri la fiecare răsărit pe o piatră de munte
Întrebându-mă dacă am aripile destul de largi pentru un ocol de lume

La Răsărit duminicile vorbesc limba lui Dumnezeu

Am văzut copii desenând chipul Lui curat
alb pe foaia albă ce o țineau în mână Dumnezeu e peste tot
peste El noi desenăm poveștile noastre

N-am puterea sa strig căci cuvintele mi-ar ieși în cruce
Cât că am deprins ceasurile pe dinafară iar mielul paște fără frica tăișului
Altele sunt veacurile care întorc de-a curmezișul ce la loc e pus să rămână
Cum nu-i loc de vlăstar între două bucăți de cremene decât foc și pară

Dacă ar fi să mai vorbesc vreodată
Þi-aș împleti părul la soare cu o legendă
De fiecare dată când tropot de cal s-ar auzi prin câmpie
Aș opri un sărut în spicul de grâu apoi aș aștepta vremea culesului

o piatră la apus peste fiecare taină

respirăm un petec de cer
fiecare din altă emisferă pământul trebuia să fie rotund ca să ne iasă zidurile exacte
într-o altă dimensiune libertatea s-ar simți altfel
fără obstacole vina devine racheta cu țintă precisă am deforma și acea lume
să ne privim
copiii ar desena pe foi transparente chipuri transparente
poveștile noastre s-ar lipi de corpuri ca o boală a însingurării e mai bine aici și acum
în ideea ca tot ce pierdem se întoarce la Dumnezeu

copacii nu se simt bătrâni înmuguresc de frica singurătății
își țin seva tăcerii în frunze
știu asta
de la un copac ce l-am întâlnit într-o toamnă târzie
se plângea că sunt tot mai puține punți între muguri că sufletele n-au unde să odihnească
și… l-am întrebat când frunzele cad unde se mai adăpostesc sufletele
în vorbe mi-a răspuns
în toate vorbele pe care le ținem pentru noi

pescărușii nu plecă din cuib tind să cred
casa lor e peste tot nu știi de unde vin între cer si ape e un loc restrâns
poți să strecori acolo numai iubirea ca cea mai mică particulă din care e alcătuit universul oamenii cresc din ce în ce mai mult
ajunge un pic de albastru în terapia uitării
omul se face mic cum a fost dintotdeauna
poate să-și deschidă aripile într-un loc așa restrâns
și nu trebuie să mai plece vreodată

dacă ar fi să mai vorbesc
ai auzi o bătaie de cord
la nesfârșit
semn că veșnicia e o formă de viață ce nu trebuie abandonată
între polul sud și nord al pământului
pe motiv că nu există părinte
să semneze contractul în alb cu viața

La Răsărit duminicile vorbesc limba lui Dumnezeu

Într-o tăcere mai mare
Decât dragostea noastră