cât am fost la teatru nu am plâns nu am aplaudat

m-au întristat mitică popescu albulescu dinică

ceilalți actori actrițe figuranți spectatori

teama lor m-a întristat de moarte

ea nu plutea peste capetele noastre

se insinua printre picioare cât mai jos

ca un curent rece pe un peron aglomerat

într-o zi ploioasă de toamnă

tocmai vorbisem cu el la telefon

râdea știi tu cum râde el puțin gâjâit

puțin plictisit mi-a zis vine iarna, bătrâne!

când să fi fost asta acum vreo săptămână

semăna cum sunt eu chiar acum vorbea exact ca mine

folosea niște expresii știute de noi doi d’antan

au obosit cum stăteau

țepeni drepți în picioare

nicio odihnă va fi pe loc repaos e scris e regizat

mi se cere să joc un rol în acest proces

este viață ba nu mai este cum să-ți permiți

să fii cabotin cu gleznele legate

pe podeaua lucioasă de ceară a scenei

până la urmă cine este acest om cine nu mai este

uite-i băiatul nevasta iubitele amicii dușmanii de moarte

o să se termine o să ne așezăm la o masă lungă

ne vom îmbăta ne vom întinde pe ea cât suntem de lungi

ne vom odihni vom uita de toți și toate la căldură

ea se va insinua în sângele noastru ca tulburelul

într-o seară aromită de toamnă

să nu ne întristăm cât suntem la teatru

să plângem să aplaudăm să râdem

puțin gâjâiți

puțin plictisiți

țepeni drepți în picioare


...