Cuvintele se mișcă, muzica se mișcă
Numai în timp; ceea ce însă doar trăiește
Poate doar să moară. Cuvintele, după discurs, ajung
La tăcere. Numai prin formă, prin tipar,
Cuvintele sau muzica pot atinge
Nemișcarea, precum un vas chinezesc încă
Perpetuu se mișcă-n nemișcarea sa.
Nu nemișcarea viorii, cât nota mai dăinuie,
Nu numai asta, ci coexistența,
Ori faptul că sfârșitul precede începutul,
Și sfârșitul și începutul au fost totdeauna acolo
Înainte de început și după sfârșit.
Și totul e totdeauna acum. Cuvintele se încordează,
Plesnesc și uneori se frâng sub povară,
De efort, scapă, alunecă, pier,
Se ofilesc de imprecizie, nu vor să stea locului,
Nu vor să stea liniștite. Glasuri stridente,
Dojenind, batjocorind sau doar pălăvrăgind,
Necontenit le asaltează; Cuvântul în pustie
Atacat e mai ales de glasurile ispitei,
Jeluitoarea umbră din dansul funebru,
Vaierul răsunător al nemângâiatei himere.

Amănuntul tiparului este mișcarea,
Ca în icoana celor zece trepte.
Dorința însăși e mișcare
Nu-mbietoare prin ea însăși;
Iubirea-i însă imobilă
Doar cauză și țel mișcării,
Atemporală și netulburată
Afară de înfățișarea-n timp
Capturată-n forma limitării
Între neființă și ființă.
Brusc într-o rază de soare
În plin zbor al pulberii
Se înalță râsu-ascuns
Al copiilor din frunziș
Repede-acum, aici, acum, mereu -
Ridicol sterpul timp mohorât
Întinzându-se înainte și după.