De ce viaţa ta hârtiei albe se vinde mereu? (Daniel Corbu)

dar cât mă doare singurătatea asta

în criză de idei, într-un spaţiu isteric

în care tot ce poţi face este să dormi

şi să visezi că eşti Lazăr refuzând învierea

ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii

ah, muza, amazoană lăsându-şi sânul

să crească o-cro-ti-tor peste obrazul meu

când mi se zbate ochiul a primejdie

ah, copiii pământului deschizându-şi

gurile cu dinţi de lapte amestecat cu sânge

ah, privirile de vin roşu ale singurătăţii sfidând absolutul

construind piramide din blocuri de ceaţă

ah, versul, acest frumos blestem înnebunind poeţii

piscuri pe care zăpezile cuvintelor nu se topesc niciodată

ape răzvrătite de propria curgere

întorcându-se în propriul izvor

secătuit de dor

priveşte-mi linia vieţii

Charon se plimbă pe marele canal al Veneţiei

lacrimi, fără lacrimi suntem doar nişte bulgări

aşteptând rostogolirea

suntem doar nişte cifre aşteptând pe cineva să ne-adune

pentru a fi mai multe guri înfometate

suntem doar nişte fire de cânepă într-un război de ţesut

şi mă repet şi de ce mă repet repetând repetiţiile

pentru nişte metri pătraţi de viaţă eternă

cu gura plină de ţărână

dintre toţi regii lumii

un singur rege a stăpânit cerul

şi mă-ntreb: de ce tocmai mie mi-e dat

să fiu regele deşertăciunii?