Când ne ciocnim, pe-aceeași scară, singuri
Și-ntindem blând, ca-n Facere, din nou,
Un braț sculptat din lemnul unei linguri
Spre altul sângerând ca un stilou,
Tot zbuciumul din tâmple se alină,
Căci arse, tegumentele nu mint,
Iar buzele mușcate de rugină
Rostesc în taină numele de-alint.

Nu mai rămâne loc pentru cuvinte;
Depui în loc de-”Adio!” un sărut
Pe-obraz și-apoi ne-ndepărtăm cuminte
Cu pașii rari și limpezi, de trecut.
În urma ta privesc cu luare-aminte
Și mă așez, înnegurat, sub scut.