M-a sunat mama

pe linia albă a telefonului,
a vrut să știe cum o mai duc,
dacă mai amestec cuvinte
pe foițe albe de velină,
dacă am cules
dulceața amăruie
a vișinului din fața casei.

O cert

pentru că inima ei
a plecat în vacanță,
incognito,
fară bagaje de mână,
îmbrăcată sumar;
doar cu un cearșaf alb de mătase
și mica icoană
care stătea agățată pe peretele
de la soare răsare.

Îmi vorbești

despre bunica,
că și-a găsit jumătatea
pierdută undeva prin munții Urali,
pe un drum cu pietre.
Mama crede
că pietrele acelea multe și colțuroase
ar fi lacrimile lui.



Am întrebat-o


dacă știe ceva despre tata,
dar o tăcere s-a făcut auzită
de parcă cineva tăiase
intenționat firul telefonului.

Am înteles

probabil
biletul lui de călătorie
a avut alt itinerar,
cine știe,
cu timpul
focul purifică.

…Și totuși, eu
vă duc lipsa…