Văd
cum sufletul tău lipsit de prihană
se scurge sfios și neîmpăcat
din a inimii sângerândă rană
fără să fi săvârșit vreun păcat.

Ești rănită de nemiloasa minciună
și te strecori ca o umbră diafană
pe langă zidul plângerii izbit de furtună
ce împrejmuiește speranța rămasă orfană
și te zbați nedumerită, precum o nebună,
fără să mai poți pune geană pe geană.

Lasă-mă să-ți sărut lacrima cristalizată
pe obraz și să-ți oblojesc cu dragostea mea
inima, de atâta suferință epuizată
și să o acopăr cu o mantie
împletită din lumina furată de la o stea.

Lasă-mă să-ți sărut munții din palmă,
văile adâncite în carne de soartă
și ochii, peceți de safir încrustate în aramă,
care mângâie, dojenesc, acuză, dar iartă.

Lasă-mă să-mi odihnesc obrazul
biciuit de arșița zilei și de lunga așteptare
pe pajiștea coapselor tale moi, catifelate,
mângâiată de lumina vie a clipelor călătoare,
care îmi ademenește simțurile nestatornice și refulate,
trezind în mine dorințe nebănuite până acum și mistuitoare.

Nu-mi scutura de pe ramuri, cu răutăți, speranțele
înflorite de curând în copacul crescut din dor
și dă-mi voie să-ți cuprind talia cu brațele
ca să mă îmbăt cu parfumul ce radiază din trupul tău ispititor.

Lasă-mă să ating cu o ușoară sărutare
mătasea ce îți acoperă sumar sânii voluptoși, rotunzi,
să dau visului meu de iubire o minunată întruchipare
ce ar putea să înflăcăreze și mințile celor muribunzi.

Plimbă-ți degetele lungi și fine, răsfirate
prin părul meu încalcit de zburdalnicul vânt
și leagă zilele mele de soartă numărate
ca pe un șirag, la gâtul tău, doar cu un cuvânt.