Se lasă noaptea ca un veșmânt funebru...
Roiuri de puncte albe
licăresc rebele pe un fost cer,
pe un fost albastru fals,
pe un fost ocean de aer efemer.

Apropie-te și sărută-mi fruntea de piatră,
și ochii-mi obosiți
și pletele-mi răvășite
și gândurile-mi înnegrite
și inima-mi plină de zvâcniri chinuite.
Apropie-te și aruncă-mă în mare,
printre falsele lumini albe
deformate și lungi,
printre molecule haotice
dintr-o fostă apă a vieții.

Vino și mângâie-mi sufletul...
da, sufletul meu osândit și impur,
pasăre glaciară rămasă-n ghețuri,
frunză colorată într-un apus
străin și târziu, fostul meu suflet.

Se lasă cerul negru peste mine
cu punctele lui albe –
fostele lumini;
simt că-mi dă roată pasărea morții.
Mi-arată Hermes colții...