moartea nu e tristă când bate în roșu și o luăm pe datorie,
nu mi-e simplu să-ți spun că ne-am rătăcit,
că dragostea țâșnește din trecutul amputat

ea satură multe guri cu răbdare de melc
când lunecăm spre apus cu soarele legat de o ață
dar Dumnezeu ne iubește mai mult decât putem risipi

cât despre interioarele pietrelor încăpătoare și capitonate
nici o limită nu explodează înainte să ia forma corpului
proiectat cu precizie spre dâmbul ce încetinește rotirea

cioplitorii imită valurile și dălțile ne țin lipiți de pământ
cum șterge umbra un punct luminos