Cei naivi cred că dragostea piere ultima...dintr-o iubire se naște mereu o altă iubire...
Se transformă și continuă, iar iubirea e viață!
În liniștea mea, în paradisul meu pierdut iubirea a murit cea dintâi...
În înălțimea aceea, de pe platforma castelului văd orașul în întuneric;
case cu acoperișuri geometrice din țiglă, toate maronii și ordonate...
Ideea necontenită:oamenii încearcă să inventeze o ordine,
sperând să depășească naturalul echilibru...
construiesc mici turnuri Babel, iar în mintea lor cineva a inversat limbile.
Eu aud confuzia care desenează multe străzi negre,
construiește edificii și strivește contemporanul pentru a lăsa loc ciberneticii.
Ai senzația că te doare bila și de fapt te doare cu totul și cu totul altceva...
Nu e nimic grav, doar un cancer care devine mereu mai mare...mușcă fericit din felia mai mare a sănătății.
În orașul acela e un punct din care înțelegi tot:
confuzia și întunericul.
Din platoul castelului vezi pe un munte, spre cer, o cruce luminoasă, iar in jos casele...
Luminile străzilor îți sugerează că orașul e construit pe larvă.
Fluviul ce înconjoară orașul oprește clocotul din adâncuri,
topește țipetele, adună confuzia și amăgește frica.
Orașul acesta are mii de oglinzi in care îți vezi reflexia.
Oglinzi mincinoase care crează distanțe între noi.
Stingeți luminile în orașul acesta care pare un orfelinat.
Cineva a închis toate porțile și ne-a obligat să trăim împreună,
aruncând departe cheile.
Dacă aș ști adevărul, nu aș mai căuta privirea ta.
În străzile înguste, printre case, se văd luminile șerpuind ca un vulcan
E infernul de sub tălpile noastre.