Port la subsioară, ca pe o geană-n sprânceană,
Un cal înhămat la ultima mare prigoană.
Ochii lui deschiși, ca niște orizonturi sclipesc.
Dinți albi, gură frumoasă într-un zâmbet regesc.

Alerg, alerg peste păduri ce ar trebui să ardă.
Peste câmpii, dealuri, și ape de altădată.
Salturile calului fără frâie sunt aripi și vise,
Care zboară în ceruri și în lumi nepermise.

Anonim și fără suflet îl port la subraț
Cal etern, scut de metal, piatră de cuarț.
Nu-i mai aduc fân, nu-l mai alerg printre spini,
Îl port ciutură atârnând în adânc de fântâni.