lipit de scaunul mașinii celălalt trup împrăștiat prin torpedo în fața mea munți cu urmele schiorilor care au murit vara trecută parcă și pe-aici avusesem un pat o alee pavată în spatele blocului un loc de parcare ce mă doare mai mult mă doare că din toate nu mai rămîn decît fragmente ca niște metal încins dintr-o explozie care îți retează o mînă ori îți rămîne o cicatrice pe față și nimeni nu se mai uită la tine
cobor geamul și-mi vine să urlu uitați-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

să beau pînă mă refuză tot trupul ca atunci cînd mă dădea maică-mea afară
să zac amețit pe un stadion și să nu știu că dumnezeu a inventat jocul acesta cu animale sălbatice și totuși să-mi deschid pieptul să spun luați și mîncați din acesta toți acesta este trupul meu cine mănîncă din el nu va urî în veci să-ți spun ce văd eu văd munții aceștia au gheare și apartamente toate cu numărul 18 să-ți spun ce văd eu airbagul desfăcut ca o țeastă în care copiii caută urmele celor ce-au fost părinți un răsărit de alcool și un apus ca o cobră regală

ploaia sparge parbrizul îmi intră în gură mă devorează ce ușurare iubito ce ușurare oare cum aș fi scăpat de tot acest junkyard care se cheamă trupul meu frate-miu mi-a luat un tricou pe care scrie my other body is a temple frînturi de gînduri mi se înfig în creier ca farurile unei mașini în miezul nopții turnu severin roșiori pîrîul lui iov alejd și cine dracu să mai știe orașele la adăpostul cărora m-am pișat cu senzația aceea de rușine că fac ceva nefiresc orașele în care nu mi-a deschis nimeni în haine de mag orașele pe care am vrut să le populez dar am rămas atît de singur de parcă aș fi fost un i.a.s. părăsit în care nici vîntul nu intră

și toată tristețea asta care mă presează ca un teasc încărcat pînă la refuz cu struguri ca un concasor care sfarîmă kimberlitul singurul meu prieten are niște cioturi în loc de mîini aș amesteca scuipat cu țărînă să-i crească degete dar omul nu e copac și nici copacul nu crede în oameni aș amesteca scuipat cu țărînă tot ce fac e să urlu uitați-vă la coastele mele la sufletul meu la penisul meu mai mult de atît nu voi fi niciodată

dar e bine iubito atîta timp cît nu vorbim ca să cerem ceva ca să plîngem ceva ca să putem însemna ceva mimăm dependențe mîine vom mai vedea la început îți spui că e simplu să renunți apoi te trezești într-o zi că bei că fumezi că te freci de scoarța unui copac să nu uiți cum e să dormi lîngă o femeie cea mai cumplită e dependența de căldură a două trupuri ce se apropie

soarele intră în mine ca un pickamer pielea vibrează și crapă din mine ies milioane de vietăți toate cu numele dragoste dacă spun moarte sîngele fierbe dacă spun inimă
se-nvîrte pămîntul