Ploaie mițoasă -
lână de-argint
aruncată pe un pământ trist,
fără s-o ceară,
fără s-o vrea,
el însuși rece și alb
printr-atâtea războaie.

Am iubit cu durerea dintâi.
Pune-mi o candelă sfântă la căpătâi..
Am urât solitar și sfios.
Candela-și plânge lumina străină
în jos.

Cuvintele mor
în tomuri greoaie,
dezgolite de hainele lor pitorești.
Cândva desfătau
împărați, și regi, și norod,
pe cel mai de sus
și pe cel îngropat în mocirlă.

Însă tu ai uitat că exist.
Eu, aici, împletind cântece din mătase.
Niciodată n-am fost un artist.
Cântecele mele n-au fost niciodată
frumoase.

Oamenii nu mai râd,
nu mai plâng,
pur și simplu trăiesc într-un sistem
filosofic.
Spiritul se autosatisface în cugetare
abstractă.

Rămâneți cu bine,
prietenii mei din trecut.
Azi sufletele voastre de hârtie
vi se iau în derâdere.
Toți știu ce ați gândit,
ce ați servit la ultima cină
înainte de moarte.
Toți cred că au învățat să scrie
cu o artă desăvârșită,
ciupind de ici, de colo,
modificând și simplificând,
fără să se întrebe de ce
visul lor nu răscolește pe nimeni -
un vis prefabricat,
calculat,
artificial,
pentru oameni reali
care au știut cândva
să iubească.

Și numai eu aș vrea să găsesc,
printre-atâtea genii ale sintezei perfecte,
cuvântul vechi, respingător și grotesc,
stigmat, firesc, pentru-atâtea defecte.