dacă mergi pe albia unui râu secat, nu mergi niciodată în pace, e nisipul de sub tălpi și pietrele, e liniștea ce vine din urmă în locul fostelor ape, gândurile care aleargă în voie precum peștii, dar hainele de pe tine curg anapoda, vestesc o vârstă nătângă și udă de sub care carnea strigă ca înecată iar spre cerul alb sunt păsări vopsite de lumina înșelătoare. eu pot spune că adevărul acesta al meu nu e unul oarecare, râul a fost aici mulți ani înainte de a mă naște și nici acum nu e străin de albie

dar adevărurile sunt lucruri cu două mâini și două picioare, apoi cu patru și cu opt, vârstele se fac mici când e vorba de noi, dar se multiplică pe oglinda apei când fiorul nu mai este cel de început, acea dragoste cu urme mari pe suprafața pământului negru sau a feței tale brăzdate de frumusețea și lucirea tinerilor

numai că toate plantele crescute între timp nu sunt ale tale și atunci adevărul începe să respire, se simte pomenit de vorbele argiloase și își îndreaptă spre tine o parte din coloana flexibilă, o târâtoare care de multe ori se confundă cu albia

și e o capcană să vorbești despre el mai ales când dai peste cineva care nu te-a ascultat în ziua asta, craniul lui mic a lăsat să transpire gândurile plecate din craniul tău, două pietre la mică distanță puse fără să-i pese nimănui fiindcă o parte din ceea ce simțim e întâmplare și dacă azi te vei întâlni încă o dată cu un fior sălbatic, marta, la locul ei de joacă, va vedea cum pașii se fac jucării de pânză, totdeauna plecările sunt cele mai frumoase dureri care curg