Aseară, ți-ai așezat capul pe genunchii mei,
Căutai tăcut drumul către inima mea,
Îți alintai chipul
Și parcă
Nimic nu mai exista…
Tăceam și eu,
Chiar și fereastra își liniștise vrăbiuțele,
Salcia își alungase vântul,
Iar oamenii se ascunseseră în carapacele sufletului.

Ploile s-au încătușat în peșterile cerului,
Îngerii s-au transformat în rocă,
Iar Divinul aștepta deznodământul…

De mult n-ai mai atins tacit extremele sentimentale,
N-ai mai căutat regăsirea.
Stagnai în nepăsare, în cotidianul tău zbuciumat,
În raționament
… Eu în visare.

Am înțeles că ești karma mea
Și, reciproc mă adâncesc în tine,
Îți sunt mireasă,
Dar ruinele timpului încă se mai clădesc în noi,
Plata adamică ne scrie destinul…
Trezește-te!
Îngerii ne așteaptă la altar.

Bună dimineața, domnul meu!