poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-04-22 | |
Autor - Alexei Poroșin
Traducere din limba rusă - Adela Vasiloi Albă-albă… Mă orbește, curge-n suflet, Pe alături curge, curge, Abia rabd lumina albă, ce prin găuri se prelinge… Iar deasupra mea atârnă scalpelul pătat de sânge, Și chirurgul… ace, cleme… Iar curentul de durere mă sugrumă și mă suge, Mă preface-n crisalidă, imi pătrunde-adânc în vene, Holograme de cuvinte, de idei imi trec prin minte, Ard cu focul lor năprasnic ce-am știut nainte vreme… Cada albă, Cârpe roșii, cârpe-n sânge, de veșminte, Și tifon, și ambalaje de injecții și pastile… Oh, mă lasă… Da, mă cruță! Doamne, cât îmi e de bine! Relaxtază-te, mă Riman, spațiul s-a închis în sine. Cine-i azi în poartă? Petru? Anatomul de la morgă? Iarăși să vomit îmi vine… Dar… e bine, mult mai bine! Ah, ce liniște în juru-mi… Ce-i cu voi, ați adormit? Ca un strat de flori, săpat sunt, sau cioplit, ca o pirogă, Răsturnat ca o meduză… Ce s-aude? A zvâcnit Glontele, lăsat să cadă… Câte sunt, de scos din mine? Sper să fie mai puține, Ca semințele-n harbuz… O explozie!… Și-ndată un vârtej transcedental… Coridoare, nișe, grote, Vuiet surd de zbor nebun… El ascende… Și mă umple… Feiervercul de cristal… În Nirvana mă cufund. Liniște… În față-mi bate farul alb, Ce mă orbește… Și imagini se perindă din al vieții mele basm… Iar o voce-mi calcă nervii, ca un clopot de aramă: “Nu e pregătit. Nu încă. Da, îl duceți! S-a sfârșit!” Cine-o fi? Chirurg? Arhanghel? Sfântul Petru de la vamă? Anatomul de la morgă? Un om viu sau un fantasm? Înapoi prin coridoare, undeva spre infinit, Biomasa mea cea crudă, Nici solidă, nici lichidă, Într-un ritm de ultrasunet, într-un șoc, a izbucnit. Ce durere! Ce durere! Corpul schilodit mă doare… Asta e aroma morții… Un miros de sânge crud… Grig… Așa căzut-au sorții… Paganini… Diabolic, altul mă îngână, surd… Se aude înc-un zvâcnet… Glontele lăsat să cadă… Cine chinuie abacul, soldu-mi socotind, în cadă? Timpul picură-n podele, sângeriu crescând, ca macul, Iar elastice liane își fac drumuri prin artere Și memoria-mi se rupe, lanțuri de asociații Se topesc în fulgi pe buze. Ia, acum am dat de dracul… Dezmemrat… Mă sting… Și zbor… Cu încetul… în vibrații… Dar ceva mă ține încă… Doar un fir, detot subțire Și aproape invizibil… Fir de-argint… și cantilena început-a să-mi răsune Într-o liniște profundă, inglobată în neștire… Albă, albă… Mă orbește… În biserica pustie Curge-n suflet, pe alături… Stop! S-a rupt argintul fraged Sub această melodi…e… Buna, mamă! În sfârșit…
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate