Da!
Îți răspund deși nu m-ai întrebat nimic,
Deși acum stau singur în camera mea obscură și….
Vorbesc cu tine. Da, vorbesc cu tine,
Deși mai mult ca sigur la această oră, tu…
Îți aduni gândurile și îți spui că probabil e prea târziu pentru cuvinte,
Mâine îmi vei adresa două vorbe,
Poate mă vei întreba ce fac, cum o mai duc, poate.
Poate că nici măcar nu îți vei aduce aminte de mine
Decât ca de cel care ți-a scris cuvintele nespuse pe o foaie de calc, poate…
Dar eu stau relaxat în fotoliul meu incomod și….
Și vorbesc cu tine,
Îți așez după ureche o șuviță care îți jenează ușor ochiul stâng
Și te întreb dacă azi ți-am lipsit,
Dacă nu cumva ți-am prins o floare în păr când dormeai.
Doamne, ce prostii pot să spun! Pardon, să scriu!
Da, știu!
Scriu prostii pe care nu le înțelege nimeni…
Iar acei „nimeni” ar putea să spună despre mine că sunt nebun,
Oare?
Poate! Eu însumi nu aș putea să spun dacă sunt sau nu,
Eu însumi sunt fericit în „nebunia” aceasta a mea,
Nebunie în care scriu despre cum vorbesc cu tine de unul singur,
Cum aștept să te îmbrățișez când vii de afară îmbrăcată gros
Și ai obrajii roșii…și îți cuprind în brațe trupul plăpând,
Deși la ora aceasta scriu cum ar trebui să nu scriu!
Tu, da…tu!
Poate nici nu știi că te știu, poate.
Poate că așa se va termina poemul acesta al meu,
Care nici nu cred că se poate numi poem,
E mai degrabă o adunătură de cuvinte aievea,
Declarația mea de avere,
Când pun cap la cap tot ce am și realizez
Că tu ești singura mea comoară,
Da, statueta mea din aur alb, cu ochi de safir, cu buze de smarald,
Deși la ora aceasta, mai mult ca sigur nici nu știi că exist,
Nici nu știi că într-una din zilele următoare vei deveni cea care îmi va pregăti micul-dejun,
Mă rog, poate e prea absurd.
Poftim, cea care nu va putea să adoarmă fără să îmi pomenească măcar o dată numele în gând!
Știu, nu sunt deloc modest!
Cum să nu poți să adormi fără să te gândești la mine? Aiureli.
Cuvintele astea nu fac decât să îmi întărească în minte ideea că…
Tu, da tu, că despre tine e vorba în toată amețeala asta de cuvinte,
Vei deveni cea pentru care o să scriu eu un roman despre Dumnezeu,
Despre tine, despre mine, despre cum va arăta viitorul nostru comun,
Despre cum eu, scriindu-te, am ajuns să te ador,
Deși la ora aceasta, tu, îți faci unghiile și urmărești „noră pentru mama” și…
Te gândești că undeva nu prea departe sunt eu…
Da eu, uite că am ajuns și la mine,
Cel care te va ține de mână și va ști când te doare capul sau te fâstâcești
Fiindcă, oarecum, fără voia mea, am țipat la tine.
E absurd, poemul ăsta e absurd, cum să scriu eu toate aberațiile astea?
Bine barem că nu o să le citească nimeni.
Și ca să termin ce nici măcar nu am început, ce ar mai trebui să scriu, să spun, să măzgălesc?
Nimic!
Poate doar faptul că acum te scriu, vorbesc cu tine,
Deși tu îți vezi de treburile tale și te gândești
Că poate de mâine încolo voi fi cel fără de care nu poți să pui capul pe pernă,
Cel care, dintr-un motiv pe care nici tu nu îl știi, a devenit rațiunea ta de a fi,
Cel care crede că atunci când stăm îmbrățișați am putea să creăm o lume nouă,
O lume în care noi, cei despre care am scris poemul acesta abstract
Vor fi puțin mai fericiți decât pot exprima în cuvinte.
În concluzie:
„Cred că asta este cea mai mare aberație pe care am putut să o scriu vreodată,
Deși totul a pornit de la faptul că… Uneori vorbesc cu tine, deși nu ești prezentă.
În fine, acestea sunt cuvintele mele aberante pe care nu le va vedea nimeni, Deși de-abia acum realizez că totul a pornit de la faptul că am început să te ador!”