Mă oprisem în drum să privesc cerul
Luna încă dormea
înfășurată într-o pătură de nori
iar peste zare
se întindea un voal cernit de doliu
care acoperea sicriul zilei
și simțeam pe șira spinării trecându-mi fiori.

Auzeam cum cineva
se furișa în urma mea prin întuneric;
noaptea toate umbrele au același chip
și toți pașii răsună la fel.

Simțeam aerul sfâșiat de o respirație grea
umbra mesteca întunericul în ceafa mea
iar eu tăceam
ca nu cumva să-i stârnesc furia.

Teama și speranța se îmbrățișau
și tremurau în sufletul meu.

Așteptam ca cineva
care simte că urmează să se întâmple ceva.

Și umbra aștepta.

M-am gândit că poate nu avea curajul
să lovească pe la spate
ori era atât de sadică
încât dorea să-și atace victima privind-o în ochi.
Oare
putea să-mi vadă ochii?

Înaintea mea se căsca o gură imensă
o gaură neagră
rece
fără viață.
Strigătul mi-a înghețat în suflet
și atârna ca un țurțur de gheață
iar speranța care abia mai pâlpâia
lăsase îndoiala să-mi lege gleznele
cu o coardă de bici însângerată.

Tot ce puteam face
era să întorc capul și să privesc în urmă...
Ce mai aveam de pierdut
în afară de a mă pierde pe mine?
M-am răsucit pe călcâie
o lumină puternică m-a izbit în față
și m-a orbit într-o fracțiune de secundă;
altceva nu-mi mai amintesc.
Când m-am trezit din anestezie
mă durea tot trupul
și zăceam pe un pat de spital.
Frica a vrut să mă ajute
numai că eu
am înțeles prea târziu al ei semnal.