Dedicasem aceste versuri celei mai frumoase dintre toate frumusețile ce cuprind în quintesența lor tot ce poate fi mai frumos pe acest Pământ !…, cu speranta ca le va citi macar o data, astfel ar fi inteles cat de mult as fi venerat-o mai ales ca ea este si ramane mama copiilor mei [],dar totul s-a naruit precum un castel de nisip pe tarmul marii!...

Un câmp de-un alb strălucitor, de flori
Neputincioase în timida încercare-a lor, s-ascundă
Grena’-ul, unic prin splendoarea lui, de dor
Etern și sol al neprețuitei tale, unice comori !…

Și nu mi-a fost deloc ușor să mă strecor
Printre copaci înalți, semeți, chiar mândri de
Coroana lor, dar găunoși, căci prin esența lor
Îmbietoare, au încercat, dar nu au reușit să mă doboare !

Fiind trădați chiar de aroma lor amețitoare
Cu-acel parfum, mult prea banal, prin care
Au încercat ca să-mi omoare instinctul ancestral
De căutare, al singurei portițe de scăpare

Dintr-al lor mult prea încâlcit, empatic brâu
De încleștare; Eșec total! Motivul ? Este ploaia plină
De amar, de care ei n-aveau măcar puțin habar
Că-n Curcubeul etalat pe Bolta-I plină de Lumină

S-a arătat acea culoare minunată, acea onoare
A ta, de mult prea pură și cuminte fată !…
Nu a mai fost nevoie să implor, de îndurare
Nici nu-i vorba, atâta am dorit, să mi se dea-napoi

Acele două fragede lăstare-nchise-n nebuloasa lor, mizeră
Plină astă dată, de o duhoare mult prea urât mirositoare !…
Mai mult le-am smuls și-am presimțit, c-o să le doară,
Dar numai până-n clipa-n care, nu cu puțin efort, ai reușit

Să mi le prinzi, în brațele-ți de scumpă mamă, de care
Eu aproape că uitasem să mai țin seamă !…
Îmi merit soarta, și te rog, din inimă, totuși, să ai
Un pic de milă, de al meu trup, ce-i mutilat și-un suflet

Dărâmat, ce-a rătăcit un timp, mult prea-ndelungat !…
Și-n goana mea, din acel iad, perfid, chiar și fetid,
Rănit și mult prea chinuit, crispat, livid, am reușit
De-această dată să-ți culeg, de ce nu și în disperare

Șî-acel Unic Simbol al Purității !…,dintr-acel Câmp,
Tot alb, dar plin de crini de astă dată, de fapt neschimbător
Stigmat al depravării mult prea-ntinate, cu-n iz, învăluind
Acea impuritate, venit de prin pădurea ce-m uitat-o, pentru

Totdeauna-n spate !…Și sper din suflet, să mai ai
Puțin răgaz, să-ți fac în dar cunună albă, de-astă dată
Spălată, pentru totdeauna de acel chinuitor necaz, umbrită
Doar, de-a mea umilă, dar mult prea dornică speranță

Ca împreună, să pornim din nou, la Drum, spre-o nouă
Viață, călăuzită doar de-Aleea mereu Strălucitoare prin
Bogăția Razelor – cel mai frumos buchet , creat anume
De acea Unică, de-a pururea, Forță Divină!…

Iași, 22.05.2005,
Iulian Nistor-Vaslui