Mă întorc
ostenit
cu pasul lin
spre zidul plângerii
de suferințe înnegrit
îngenunchiez
și mă înclin
răvășit
cu fruntea la pământ
asemeni unui beduin
de crunte suferințe biciuit
și nu îmi pasă
că sunt lovit
de ploaia rece
furioasă
care
ca un supliciu
s-a întețit
o dată cu alunecarea soarelui
spre asfințit.

Dar, ploaia
nu poate
să mă curețe
de multele păcate
în tolba vieții
cu nerușinare adunate
și nu știe
cum să-mi desfacă
legăturile sorții
și speranțele înnodate
de a minții nebunie.

Zidul rece
de piatră
ascunde un vechi suspin
al celui ce nu își mai iartă
că prin veacuri
este purtătorul
nesfârșitului chin
de-a asculta
orice șoaptă
orice geamăt
produs de nepieritoarea durere
în fiecare destin
care așteaptă
cu nerăbdare
de la piatră
o mângâiere
și de la îngerul zidului
un semn divin.

Nu știu
cum aș putea
să încălzesc inima zidului
și să-i usuc lacrimile
transformându-le
în nestemate
pe care să le presar
în strălucirea zâmbetelor nevinovate
răscumpărând astfel
o mică parte
din suferința calvarului milenar.

Mă apropii de piatră
și mă lipesc
cu trupul de ea
dorind
să-i dăruiesc
ca ofrandă
căldura
ce se mai păstrează
în inima mea
și cu uimire
simt cum speranțele
încătușate de o povară grea
se eliberează
iar dorul de iubire
trezit dintr-o lungă melancolie
în adâcu-mi vibrează
ca o coardă de liră
magică și vie
atinsă cu evlavie
de o rază pură de stea
ce l-a confundat
cu o petală ruptă
dintr-o muribundă viorea.

Privesc zidul plângerii
speriat
și mă închin
fiindcă din ceruri este luminat
de sceptrul divin
și văd numai eu
cum un nou destin
răsare
peste orizontul sufletului meu;
rămân țintuit
într-un semn de mirare
deoarece nu știu
ce mi s-a hărăzit
dar sunt fericit
că înaintea mea
o nouă cale s-a ivit
și ard de nerăbdare
încrezător
să pornesc ea.