Cine ar putea
să mute cu o scoică
apa din mare
într-o fântână secată
dorind să stingă
arzătoarea disperare
ce a cuprins o inima
de dragoste însetată
care nu cunoaște alinare
fiindcă a fost alungată
de o altă inimă cu nepăsare?

Cine ar putea
să coboare soarele și luna
de pe cer
și să le împletească
în cununa
dăruită de soartă
unui suflet stingher
care își poartă
destinul
condus numai de fler?


Cine ar putea
să aprindă mantia nopții
și să lumineze clipa
să nu o fure hoții
ce stau întunecați la pândă
fără sa le fie teamă
de a timpului osândă?


Cine ar putea
să înalțe din nisip
o mănăstire
să fie adăpost
și loc de izbăvire
pentru inimile rănite
cu un viitor anost
ce au fost părasite
și plâng că nu își mai găsesc un rost?!


Cine?!
Poate doar copiii
și nebunii
care în mintea lor
pun frâu rațiunii
și dau aripi iluziilor.
Numai ei mai văd
ce nu putem vedea noi
cei orbiți
de uraganul frustrării
de iubire și robiți
de mirajul grandorii
care crează monștrii
în închipuire.

Ar fi înțelept să-i lăsăm
pe copii și pe nebuni
să ne arate calea
spre fericire,
căci în naivitatea lor sunt puri
și împreună cu ei
să toastăm
fără resentimente
bucurându-ne de apropiere și împlinire
fiindcă toți suntem
uneori
și copii și nebuni.