e o tâmpenie să vorbești despre moarte, vii de-afară, dai jos pantofii, ciorapii și haina, lași geanta pe fotoliu, fața dispare în siguranța cuvintelor, respirația lor ca o undă de șoc, mașinile de tocat carne livrează mai departe, ești un zgârci

de ce ai vorbi despre moarte când au fost toate așa cum le-ai vrut și când jocul părinților care te-au înfiat e un vârtej frumos după prima ploaie de primăvară când apa e atât de murdară, machiajul s-a întins pe față, e un câine în pragul bucătăriei, o clătită cu afine

estul e roșu, estul e roșu, tot explică charlize, știi emisiunile cu casa pionierilor și șoimilor patriei, haide, sari coarda, sari spre pâcla în care mai vezi o vreme severitatea celor care țin sforile în mâini. noi facem otravă aici, fabricăm otravă pentru eliminarea celor care se îngrozesc ușor, intră în panică și călătoresc cu un autobuz spre o gară de câmpie cu meri încărcați, o fântână adâncă și rece cu roată-lanț-cătușe, o broască stă pe lanț deasupra găleții care vine plină de apă, mestecă gumă și face baloane, face clăbuci, e pierdută

pe unii îi închid ermetic, cușca lor ruginită este rotită după soare, apoi sunt certați cu flashuri, cu pilitură de fier sub pleoape, la primul cotcodac vomiți ca un copil care a mâncat rapid din otrava de șobolani înainte de apleca la școală, s-a învinețit și tot mai răsuflă

n-am o poveste pentru tine, marta, până și povestea asta e pentru mine. și îmi pare rău, îmi pare rău, vin către casă în cinci minute