Numele meu
s-a rătăcit în vâltoarea vieții
în timp ce căutam ca orice argonaut"lâna de aur".
Sufletul meu
purtat de vântul sorții,
s-a încâlcit fără să vrea,
ca un ciulin,
în părul lung și despletit al unei fete
ce m-a fermecat la primul meu festin,
iar Norocul mi-a fost furat de un hoț
pe cînd străbăteam cărarea aglomerată
a zilei de ieri
încercând să deslușesc urmele pașilor
ale celor care au reușit să escaladeze desculți Everestul.
Din prea multă dragoste pentru ceilalți,
mi-am rupt inima în bucăți, ca pe o prăjitură
și am dăruit-o sperând să aduc bucurie:
o bucățică ție, una lui, una ei și alta oricui.
Și ce a mai rămas din mine?
Am rămas eu, gol pe dinăuntru, fără nume,
fără sufle, fără noroc, cu o firimitură de inimă
și asta datorită egoismului de a avea și eu părticica mea de prăjitură.
Poate să spună cineva că nu o merit?