Iubirile mele sunt trecătoare,
vin și se duc cu visele de noapte.
Cu ce am păcătuit eu, oare,
că mângierea se ascunde-n mincinoase șoapte,
că nu are un singur chip de floare
și nici gustul dulce al poamelor coapte?

Am vrut să înfloresc din nou prin tine
adormind dorul meu–călător hoinar
în beția liniștei adânci, cu rădăcini divine
ce întruchipează în sufletul rătăcit statornicia
și dă sens la tot ce pare a fi-n zadar,
încununând cu lauri de lumină veșnicia.

Dar te-ai risipit ca sporii de păpădie,
în mii de întrebări îndoielnice, fugare
peste o imensă și aridă câmpie,
acoperită numai cu suferințe împietrite în vlăstare
și te-ai rătăcit în hățișuri de gânduri grele,
hăituită de o iluzorie și obositoare căutar.

Oglindirea fericirii mele,
în ochii tăi învăluți de umbre, s-a stins;
a murit durerea, a murit speranța,
am murit chiar eu în gândurile tale
peste care cu răceală ai întins
voalul ce îl țese de zor indiferența.

Ai pus capăt iubirii noastre
și în locul ei a înflorit mândră tăcerea
care umple ale inimilor prăfuite glastre
ce le-a modelat din amăgiri durerea.
Regretul meu crește ca flacăra și arde,
topind încrederii dorința și puterea,
iar lirei ce ne-a încântat un timp, magicile coarde.

Suntsigur că am să renasc
precum pasărea pheonix din propia-mi mâhnire
căci se va stinge curând și ultimul vreasc
la care am dospit aluatul necopt de fericire,
dar pentru mine nu vei mai fi rază de soare
și când va sosi vremea să mă înnoptez
nu vei putea să-mi mângâi somnul cu o sărutare;

chiar dacă nu am să te mai visez
știu că vei rămâne aceeași delicată floare,
pe care întâmplarea, ce leagă și dezleagă
destinele în lume, fără încetare,
te va călăuzi cu îngerii prin lumea largă,
dăruindu-te altor suflete ca balsam de alinare
și oricât mi-ai fost de dragă,
nu am să plâng,
nu am să strig,
nu am să te caut
pe drumul vieții întortochiat și lung
căci ai dispărut ca sunetul ieșit din flaut,
acoperit de tumultul zilelor ce neâncetat spre veșnicie curg.