Tiptil și fantomatic, tu, muză a tăcerii
Apari din nou să ne oferi un sunet al plăcerii!
Și licuricii, steluțe verzi și rătăcite
Îți admirau picioarele armonic despărțite.

Luna de sus privea și sânu-ți mangâia,
Pe nuri-ți ce o priveau argint ea așternea
Păianjeni-ți croiau din firul lor cămașă
Și vântul cel de seară îți dezvelea o coapsă.

Pe glezna ta subțire și prea frumos sculptată,
Încolăcită e brățară din iarbă-nfășurată.
Un evantai de fluturi deasupra-ți poposea
Și trupul tau firbinte așa ți-răcorea

Și iat-o că apare, erotic-translucidă
Pădurea întunecată își rupe a sa cortină,
Lumin-aruncă luna în iarba-nsuflețită
Acolo se așează, acolo se alintă…

Și supină de plăcere pământul de sub tine,
Și ispitiți de carne prind ingerii să se închine
Încep greoi să se încline coroane de copaci,
Și amuțesc cu gâtu-n sus armatele de draci.

Și soarele se-nchină acum la chipu-ți sfânt.
Și nu mai intră-n nori, ferit fiind de vânt
Și doru-ți va purta un dor atât de crunt,
Și cu atât mai crunt când vei fi sub pământ.

Cu brațe diafane ea stânge iarba moale
Și cu picioru-i gol descrie-n aer rotocoale,
Și unghii își înfige în pulpe, când ridică,
Și pe stele așterne tălpi, albe ca de frișcă

Pădurea se desparte, fiori în ea se simt,
Și îngerii par beți de parc-ar bea absint
Tăcând acum chitic, și timpu’ a-ncremenit,
Dar e o poveste lungă, bine c-ai adormit...