Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

În piept
mi s-a trezit un glas străin
și-un cântec cântă-n mine-un dor, ce nu-i al meu.
Se spune, că strămoșii, cari au murit fără de vreme
cu sânge tânăr încă-n vine,
cu patimi mari în sânge,
cu soare viu în patimi,
vin
vin să-și trăiască mai departe
în noi
vieața netrăită.

Atâta liniște-i în jur de-mi pare că aud
cum se izbesc de geamuri razele de lună.

O, cine știe – suflete-n ce piept îți vei cânta
și tu odată peste veacuri
pe coarde dulci de liniște,
pa harpă de-ntuneric – dorul sugrumat
și frânta bucurie de vieață? Cine știe? Cine știe?