Zvârlită-n sus, până la păsări,
această tăcere în care recad,
fără, măcar, o boare de cuvânt
cât o umbră de privire, furișată
spre sânul de fecioară al zilei de mâine.
Alungit ca un nerv, somnul…
Tăioasă ca o lamă de plug, privirea,
zdrobind moleculele anotimpului.
Mi-e iarnă, femeie!
Calendarul minte! Mi-e urlet a pustiu!
Dezghiocați de frunzătură, copacii
și-au încordat în pământ rădăcinile,
ostenitele brațe, tatuate de viermi.

Mecanismul pendulei ca o cădelniță,
limbă de clopot, sună…
Între a fi și a nu fi aceiași somnolență
surdă,
cum această tăcere, din ce în ce mai
abruptă,
în care recad, din mine desprinzându-mă…