De-atâta minciună
Și-albastru prin goluri,
Doi tineri își culca
Destinul și sar pe
Cărări despicate
Ca limba de șarpe
Spre turnuri de gheață
Ascuse la Poluri.

Pe ochii de pânză
Au cifre arabe,
Speranțe în plicuri
Instant și adună
De-acum de pe maluri
Pustii, împreună,
Doar umbre de pietre
Cu brațele slabe.

Își scriu câteodată,
Din grijă adultă,
Mesaje în sticle,
Cu doruri și gânduri,
Criptate cu cifrul
Iubirii prin rânduri;
Dar ea nu mai vede,
Iar el nu ascultă

Și țin încă focul
Când îngeri se-ntoarnă
Din locuri mai calde
Cu vestea bizară
Că-n cer se făcuse
De mult primăvară;
La ei printre ziduri
Și-n inimă-i iarnă,

Ecoul nu trece
Prin rana adâncă
Și treapta ce face
Tăcerea mai lungă
În aria vieții
Blazate-i alungă
Pe el într-un fluviu
Și ea într-o stâncă.
….

Când anii crestează
Abisuri în grindă,
De-atâtea-adevăruri
Și neguri pe munte,
Doar vreascuri și ape
Pe-obraz și pe frunte
În nopțile albe
Apar în oglindă;

Și-atunci se îmbie
La masa tăcerii,
Mai gârbovi de zborul
Ce-nvinge aripa,
S-aștepte alături,
Privindu-se, clipa
Perfidă a morții
Și-apoi a-nvierii.

27 IV 2008