cum mă scufunzi Doamnă în tăcere
ca-ntr-o piscină termală
cum tac până încep să mă doară urechile
până îmi sângerează ochiul memoriei;
cum vii și mi te dărui
la ore nepotrivite
când zilele se freacă unele de altele
în scrâșnet de anvelope
cum vii așa pe nepregătite
la festinul singurătății
și umpli aerul cu iluzii
acoperindu-mi vederea
cu lințoliul semnelor
cum mă faci Doamnă
milogul comunității

cum mă arunci fără de milă
din patul tău de liniște și vis
printre șuruburi și șaibe uzate
cu miros de benzină
și ulei ars în candelele nopții
printre texte fracturate
clicheți și subansamble inutile
printre fețe șlefuite de nepăsare
căci la ce bun starea de grație ?
“la ce bun poezia domnilor ?”
- vorba Celui din Ceață -
cum mi te dărui în aceste ore
dezrădăcindu-mă
dezmembrându-mă în funii celeste
(al căror capăt cu greu îl mai aflu)
cum mă pui la lucru
alergându-mă cu tălpile goale
prin șpanul încins
al mașinilor de fabricat șuruburi-poeme
șaibe-poeme și alte rondele de cerneală și sânge

cum mă faci criminal al iluziei
- cu o singură zvâcnire de cuțit
aș putea să-ți retez jugulara de târfă angelică
hoitul să-l ascund în geamantane de hârtie igienică
învățătură urmașilor -
cum mă alergi de a o ușă la alta
prin cartierele rezidențiale
ale capitalismului balcanic
dăruindu-mi-te
în orele pustiite de ignoranță
săpând galerii și tunele
prin viața mea fără rost
cum uiți să fixezi indicatoarele
cum mă arunci nonșalant
pe străzile mâncătorilor de carton
prin subsoluri slinoase
încălcând principiile căsniciei universale
ai Doamnă cum mă faci
milogul morților de pe bancnote
și asta nu e chiar totul
dar e mai mult
decât respirația lumii îndobitocită