Mă pierd în mine și în cugetări prea tulburi,
Fire și noduri amestecând destine,
Fără rost încerc să mă desprind de gânduri
Ce mă împletesc mereu, în somn, cu tine.

Departe îmi par munții cu frunțile în nori,
Departe pare marea cu valuri de argint,
Cu frământarea lumii căzută peste noi,
Aproape doar pe tine, stigmata mea, te simt.

Mă pierd în tine și în lucruri prea mărunte,
Printre neliniști, demult mi s-a stins nimbul;
Aș vrea stânca lui Sisif să o urc pe munte,
Sau pe Golgota, crucea, răstignindu-mi timpul.

Mi-am semănat în suflet crud izvor de lacrimi,
Căci numai prin durere viața am simțit,
Iar ochii visători, încărunțiți de patimi,
De tine se vor rupe, privind spre asfințit.