ce frumos, chipul lui sprijinit în palmă,

teița zăludă
în despicătura lemnoasă a glasului
prin care vântul își trece
coada zimțată de pește
ne scufundăm prin hublouri, deasupra rămân minaretele orelor
ușor înclinate ca zborul de strigă

O piață cu ceas și pavaj de granit își scoate din piept
porumbeii
n-am știut, n-am știut cât sunt de târzie

ne scufundăm ca prin hublori
cineva împinge un leagăn se-aude cum scârțâie
într-o coajă rotundă de portocală
nu-i nimeni
îmi voi împinge câteva oase afară sunt amare ca sâmburii urmelor
o singură haină de lumină atârnă pe toate lucrurile noastre
purtăm aceeași măsură nesfârșită
la toate pustiurile

ce frumos, chipul lui sprijinit în palmă,

teița zăludă
smălțuită cu păsări stranii, în al căror nisip mișcător
se-afundă cuvintele fără țărm fără trup cum strigoii
chemați înapoi cu oglinzi

...doar capul de nufăr plutind deasupra, acolo unde aerul clipocește
aproape de tavan
acolo sus tăcerea se joacă atât de cuminte
cu două bărcuțe de hârtie

tu stai într-un romb eu stau într-un romb
parcă a înnebunit moartea
vine în tot soiul de forme geometrice
ca ochiul de muscă

a înnebunit moartea
acum vine în carouri ca șepcile pariziene
pe care mă puneai să le port pe-un ochi
și lumea se vedea ruptă
în diagonală