În imensitatea nopților cu vise albastre
par o scoică ce-și închide definitiv perla,
pierind.
Sunt zile, ce-i drept, mai rare
când nu știu, nu pot, nu vreau
să mă bucur de nimic.
Mă doare nepăsarea mea
dar atunci îmi simt sufletul
fragil ca o picătură de rouă
pe o petală de crin.
Deunăzi,
în pacea unei nopți târzii
m-am văzut undeva departe
sus pe un munte
într-o bisericuță de lemn
uitată de lume.
Acolo m-am întâlnit cu Divinitatea
mai aproape de zenit.
Am intrat în odaia Domnului
și am închis ușa în spatele meu.
Nu mai mi-e teamă de nimic.
Nu mai sunt singură și tristă.
Miracolul iubirii s-a produs.
Acum sunt un alt om.
Un om nou.