Parcă dormim și visăm, îmi spuse ea,
și eu am crezut-o, parcă devenea
mai grea sau mai ușoară după voie
asemenea păsărilor în zbor.

Alergam în sus pe scările de beton
și ea ridica din îmbrățișarea mea
doi ochi lucioși, argintii,
spre un cer inventat chiar atunci.

Privirea ei topea zidurile
îmi rănea obrajii din care
sângele-mi izbucnea spre trecut
nedureros, în cascadă.

Parcă dormim și visăm, îmi spuse ea.
Alergam în sus. Scara de beton
se sfârșise demult. Și clădirea.
Trecuserăm și de viitor. Cuvintele
rămăseseră în rumă. Și poate nici noi
nu mai eram.