Am întâlnit atât de mulți oameni
Încât cu greu
Aș mai putea pleca din omenire!
Poate că de atunci, din clipa în care
Mi-am devenit cotidian
Am lăsat viața cu ferestrele deschise,
Cu flori agățate stângaci precum luna în desenele copiilor,
Cu raiul încărcând pereții, tablouri
În viziunea unei arte fantastice,
Poate că de atunci
De când mi-ai devenit zilnică,
De atunci îmi stau pașii pregătiți
Cu grijă,
Precum marșurile armatelor
Spre neîntoarcerea lor.
Cât de simplă e coacerea fructelor
În anotimpul
Presupusei noastre tinereți!