I

Suferința din ospicii
Revoluții, boli, războaie,
Triste apusuri de imperii,
Premature morți de genii
Toate stau desfășurate
Într-un cosmic joc de șah
Mută îngerii monadici
Judecăți și acte pure,
E ospăț de matematici
Scapără din minți eonii
Și istoria e un joc,
Iar Tu ești și nu ești
Și taci și grăiești
Maiestate.
II
Sunt numai coarde vibrante
Un pian fără margini
Rătăcind pustiu printre spații.
Pe claviatura mea, imponderabil,
Valsase Dumnezeu desculț.
Odată a uitat să-și lepede sandalele.
„Doamne mă dezacordezi
Și nu te vei mai cânta prin mine”, strigai,
Dar El se crispa în înalturi
Rostogolindu-și lumina în transcendente rotații
Peste pulberea mea.
De atunci rătăcesc prin ospicii
Îngânând rapsodia neființei.

III

Mă adie un tremur
Viscolind din Adânc,
O frică petrificată în colțuri
Striată,
Triunghiulară,
Pătrată.
Unde-i femeia?
Gravidă de sfere.
În cerc amețit să mă pierd
Să simt cum cerurile devin fluide
Și curg prin ochii lui Dumnezeu
Și ai mei
A venit femeia
A venit
O serpentină mărginită
De două paralele
Ce curg în infinit.
A venit femeia
Să-mi vindece frica în colțuri
Striată
Triunghiulară
Pătrată
A plecat femeia,
Dasein-ul cu rochie.
Din pânză țesută în Eden și Abis,
Dar frica nu-mi mai trece
Athanor, Athanor,
Toridă peșteră rece.

IV

Mă răstignesc pe o cruce
Cu o infinitate de brațe,
Cu o infinitate de răni care strigă muzica suferinței.
Durerea are multe întinsuri
Spații înroșite de sânge și spălate în lacrimi.
Spinii cugetului,
Coroana celui care domnește peste împărăția lamentației
În locul în care râsul este hohot de jale
Nesomnul,
Dilatare hidoasă a conștiinței că sunt,
Candelă în noaptea nepăsării.
Tristețea,
Stigmat purtat de nomazii cerești,
Într-un tărâm fără noimă apăsat și zdrobit
De densitatea opacă a materiei.
O, singurătate, deșert al timpului
Ce întoarce spatele Luminii,
Lepădându-și nimbul în genuni.

V

Lucrurile se retrag din prezent
Rămâne doar trupul meu
Mărșăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură
Zero-ul a adormit.
Visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în față este o retragere,
Sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici
Se înghesuie în ghindă
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei
Și alfabetul începe cu Omega.
Cifra șapte se prăbușește-n unu
Ce stă aplecat pe marginea golului.
Trezește-Te Doamne!
Încă un pas, ne strângem și nu vom mai fi.

VI

Colosale rotații se aud în eter
Cad muzici din adâncuri cerești,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul și nu noaptea,
Zvonul ceresc și nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii.
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul Judecății să zgâlțâie bezna,
Măreția să-și zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri țesute din fulgere,
Tremură luminile, se topesc
Și cad aprinse în lacrimile Luminii.

VII

Știu, sunt putregai,
Timp cu intestine.
M-am jucat cu viermii
Am înghițit țărână.
Am degustat întunericul
Dar nu mă pot împăca
Cu împărăția nopții.
Lasă-mi forma Stăpâne!
Ochii, brațele, genunchii pe care
M-am târât căutându-Te ostenit.
Ia-mi cărțile, apă ce adapă-ntrebătorii
Inaintând în deșert,
Dar nu-mi lua
Trupul meu, prietenul
Pe care l-am ferit de frig.
Lasă-mi forma, Elohime,
Nu mă strica!
Dar mai ales de forma femeii
Nu te atinge.
Vreau trup cu sâni,
Vreau coapse de carne
Nu coloane reci de lumină
Doamne, de ce-ți negi
Arhitectura?

VIII

Timpul este o cârjă
Pe care a purtat-o
Dumnezeu
Când era bolnav.

IX

Artistul este profetul
Care are vedenia coagulării
Rănilor Luminii.