Acum e doisprezece fix,
Iar eu nu dorm, tot mă gîndesc
De ce sunt iarăşi pesimist,
De ce încerc să m-amăgesc?

Îmi fac iluzii mult greşite,
Şi-apoi le pierd, printre fiori.
Lacrimi şi gînduri rătăcite
Plutesc între pămînt şi nori.

E doisprezece şi-un minut,
Aş vrea să pot acum s-adorm.
Aş vrea, aş vrea să pot să uit.
De ce să uit, mai bine mor!

De ce să mor dacă trăiesc,
Şi m-au adus pe-acest pămînt
Părinții, cei ce mă iubesc,
Care-i socot un lucru sfînt.

Ei m-au crescut în armonie,
Şi-am fost iubit, şi-acuma sunt,
Şi-aş vrea ca-n jurul meu să fie
Iubire, apă şi pămînt!

Deja e unu, e tîrziu,
Demult e timpul să mă culc,
Dar eu continui să tot scriu
Şi muzică încet s-ascult.

Privesc pe geam la luna plină
Ce obosit atîrnă sus.
Oare, de fapt, cine-i de vină
Că soarele demult s-a dus?

De ce iubirea e doar şoapte
Şi vorbe spuse-aiurea-n vînt?
De ce speranțele-s deşarte,
Iar „te iubesc” e doar cuvînt?

De ora două a trecut.
Mă contrazic singur cu mine.
Oare n-am meritat mai mult,
Decît o singură-ntîlnire?

Probabil nu am meritat,
Probabil n-am iubit de-ajuns.
Ce e iubirea n-am uitat,
De dînsa lacrimi n-am ascuns.

Acuşi e trei fără un sfert,
Iar eu privesc tavanul alb.
Pluteşte aerul inert
Şi stele-n cerul cel înalt.

Muzica cînt-abia abia.
Eu o aud – e rock uşor.
O sting, încerc s-adorm deja,
Dar sufletu-mi mai are-un dor.

Vreau să-i sărut buzele moi,
Acelei fete ce-o iubesc,
Vreau s-o visez, să fim doar noi,
Şi nu aş vrea să mă trezesc.

Probabil că am adormit,
Dacă visez ființa care
Întotdeauna am iubit,
Chiar dacă ea din vis dispare.