tăcerea în care îmi închipui că ne întâlnim
spațiul de tandrețe fără muchii fără izolări autiste
nedefinit cum umbra mea în jurul digului
respirăm împreună suspendăm aerul
ne creștem frumos meduzele în grădini acvatice
ne apărăm singurătatea o curățăm de nisip

aș fi vrut să nu am genunchi nici umeri
să nu am forme proeminente doar învelișuri moi
un fel de membrane subțiri impermeabile
să păstreze sunetele să nu iasă din mine decât liniștea

forma de acum este doar întâmplarea trecerii prin stern
a mâinilor pline de scoici a zâmbetului tău dimineața
o amplitudine stranie a dragostei firele de bambus
prin care cântam fără nicio percepție corporală

din ziua aceea lumea nu mai are piele
e ca o stepă bine prinsă de oasele mari ale despărțirii