În lumina albastră
A eternului asfințit,
A chipurilor netede,
A șoaptelor fără grabă

Sunetul curge și se-mpletește
În melodia a cărei început
Nimeni nu-l știe.

Dar toți ce o cântăm îi tot găsim
Culori și forme noi,
Parfumuri È™i textùri.

Și o cântăm la instrumente
Ce nu au formă și nici timbru;
Căci vocea nu există, iar restul
E tăcere.

Aici, unde nici timpul
Nu mai are relevanță,
Și patima e doar o amintire,
Printr-o fereastră-ntredeschisă
Spre-o lume de mult străină
Străbate-acum un vag suspin.

Văd un bătrân cum pune flori
La un mormânt ce poartă-un nume
Odinioară-mi cunoscut.

E-un chip străin, zbârcit,
Dar glasul lui... e cel din totdeauna:
E scâncetul din ziua în care s-a născut.
El este...fiul meu.

O lacrimă din cer coboară
Pe al lui umăr,
Din al meu ochi ce nu mai este.

O tăcere de-o secundă...
Și melodia curge mai departe.