Dragă Tatiana,
acel parapet se apropia de gândul meu
cu viteza luminii
și știam că nu îl voi putea evita,
oricât aș fi încercat.
Era atât de aproape,
atât de tangibil,
că pentru o clipă am crezut
că mă voi prăbuși
sub greutatea lui.

Îți amintești când stăteam amândouă
pe muchie de cuțit
și chicoteam, și șușoteam
ce frumos ar fi să putem scrie
bloguri din Rai,
să spunem lumii
„Dumnezeu nu a murit,
doar s-a odihnit un pic,
de-aceea nu v-a îndeplinit toate dorințele…”?

Chiar mă gândeam de dimineață
cum ar fi fost să trec prin acel parapet
cu forța minții mele
și să mă aflu fără efort
„de partea cealaltă”,
dar tu îmi spuneai mereu
că e nevoie de timp și răbdare,
că nu sunt doar un plop singuratic
pe o margine de drum,
și chiar dacă voi rămâne
singura ce va străjui pâlcul solitudinii
voi fi tot între prieteni, între alți copaci,
la fel de triști, la fel de izolați.

Mâinile tale îmi gesticulau mereu
fraze cu înțeles ascuns,
și îți spuneam de fiecare dată că îi mulțumesc lui Dumnezeu
că nu e torța mea cea care s-a stins
atunci când parapetul a fost spulberat.
Și tu m-ai bătut pe umăr
și mi-ai spus zâmbind
„Lasă, nu te întrista!
Încă nu este timpul
să părăsești Pământul!”

Dragă Tatiana,
Oricât aș vrea,
oricât aș încerca,
nu mă pot schimba.
Sunt ceea ce sunt.