amiaza cade abrupt peste noi
ne desenăm anevoie conturul prin lumină
nu mai am ce să-ți spun
drumurile se strâng în mine
ploaia se retrage în nori
e ceva în mine atât de adânc încât totul cade
departe de noi

brațele tale vin dinspre orizont
trupul meu e doar o schiță pe suprafața apei
bătăile inimii se propagă în cercuri
până departe

șterg cerul cu mâna
ca pe o frunte pe care urmează să-mi desenez gândurile
rămâne gol
oglindă a unui ochi ce nu vede decât depărtarea

ne rătăcim pașii sub griul copacilor
poate că porți în palme pulsul meu înmugurit
sau sub frunte un sunet din cuvintele ce dau spic în mine
poate inima îți bate în afară
și strâng în pumni bătăile smulse din aer

primavară
îmi șiroiesc cuvintele sub scoarțe
în urma ta gândurile îmi erup în ploi subterane
prezența ta inimă sub ape
despică drumuri de gheață