*
născut dintr-un rest de vis în lumea
intangibilă caut drumul spre inima ta
de aceea ți-am smuls pietrele din ochi
să le fac petale de stele în grădina mea

poți deschide fereastra nu ușa când bat
țărna mi-a sărutat tălpile amar
și pe tine am simțit cum zidurile rigide
te-au abandonat tristeții acestui cântec

pâlpâie luna în jăratecul șatrei pierdută
îmi dor copii aerului pe tâmplă noaptea își pune
ochiul său limpid în cârtița târzie așa să
nu mă știe pământul precum moartea
*
să te văd mai bine mi-am băut ochii
și-n lâncezeala trupului meu nisipos
am găsit tomberoane de galop putrede
o carne mustind de ochii spaimei

stinsă în miezul orașului țigara încă își înalță
fumul deasupra gunoaielor vizibile dacă ai putea
răzui pereții mânii carbonizate neantul meu
ți-ar deveni lumină fratele meu ești invadat

de penumbră îmi pun urechea pe umărul
tău ruginit și-ascult cum mucezeala-ți îneacă
paharul încet lacrima va prinde înfierată
o culoare vâscoasă precum moartea
*
tu ai făcut din memoria mea o hrană
pentru pleoapa dinlăuntrul cuibului
în schimb mi-ai lăsat convoaielor
câmpiile zbârcite de-un dor umil

și dezgropând urma cailor de-o viață
te-ai înhăitat cu vântul să-ți răsucești
cuțitul giulgiul ispita-n hlamida
înnămolită dar fără adăpost un leș

pentru ciocurile ochiului o muzică de gheare
ai făcut din amintirea mea și trupul ei
l-ai vânturat peste salinele amiezii
albe de mistuirea-n sine precum moartea
*
scufundat cât mai adânc în nămolul
etniei în mlaștina cercetătoare a sinelui
neamului mă las inundat prin toți porii de
dragoste fără voința de a mai fi salvat

cu riscul de a fi respins de ambele lumi
pe lângă ziduri și fântâni departe de casă
simt tulpinile străpungându-mi pieptul
de parcă aș avea între coaste un cal înșeuat

sub greutatea miezului de zi mă afund
lăsându-mă încă neatins de sângele
muced al vâscului numai culoarea
e la suprafață precum moartea
*
vine iarna și desculț îmi trag
sufletul prin piețele întunecate
în patria mea de mascați
și scheletele sunt evacuate

vin polițiile de gheață și-mi cer vamă
pe furnicile roșii din buricele degetelor
încercănate locul de veci mi-e arătat
cu bastonul de cauciuc s-așterne fulgul

pe buza copilului degerat de soarele
ochilor tăi darnici țepi de trandafir
am un ghioc de lacrimi pentru patria mea
de gheață precum moartea
*
uitarea n-are să plângă ghitara
povara va naște-n cocori zarea
între cele două valuri ale istoriei
robia perpetuă-n arbori norii ei

cel dispărut în sicriul de neam
e pâinea pe ape pentru care ne-am
înduplecat soarta să-ntindă viorilor
coarda și agonie să dea ciorilor

celor neîndurători asupră-le palma
urmașilor lor cortegiu fii-le tagma
pierduți pe drumul câmpului de pene
anume să ni se asemene precum moartea
*
în căutarea fratelui meu de-o insulă
am părăduit sarea unui munte de pustiu
am ascultat cum urcă seva în trupul stelei
și mâinile mi le-am îmblânzit cu jeratic

acolo în spatele creierului am pândit
mirosul de crin să se reverse din
gardul de piatră cu gust de miere
înveșmântat cu iarba fiarelor mele

când în sfârșit l-am găsit era ceva mai ușor
decât uitarea o frunză neatinsă care
persistă-n măruntaiele iernii târzii
era un smochin cald precum moartea

*
aș putea fi mai bun decât tine
în multe privințe dar tu îmi înfigi
un ac în ochi și-mi colorezi sângele
în ura ta fierbinte față de adevăr

or adevărul meu ar putea fi pasărea
teleghidată stârnind învălmășeala cărnii
a tonelor de beton și metal desfrunzirea
veacurilor pestilențiale de robie

și iată fratele meu își rupe cămașa
în faptul serii muzichia îi linge rănile
dacă m-ai vedea așa cum simt
dragostea noastră ar fi precum moartea
*
de vreme ce mă disprețuiești
și cauți mereu să adaugi stigmate
sufletului încălecat de ecouri trucate
eu fruntea voi să-mi țin aplecată

cândva copii acestei tristeți vor vărsa
lacrimi de aur în foișorul de aer
pe care se sprijină iluzia cum că
poporul tău ar fi inventat omenia

unica judecată la care absentezi
e rațiunea și nu-ți stă-n caracter
chibzuința în ce mă privește tu crezi că
epiderma nu putrezește precum moartea

*
când întorci privirea numai la gândul
când pipăi buzunarul speriat de prezența
când scuipi ocara copiilor în față
când la semn ridici cravașa

numai gerul cel din inimă bântuind
aprig prin străveziul porților istoriei
înălțate de ignoranța și bicele unei
limbi la care ești condamnat la cine

să-ți îndrepți gândul smerit numai soarelui
răsare lipindu-se de chipuri mici fețe
catalogate umbră unui întreg neam zădărnicind
înseninarea ființei precum moartea

*
chiar dacă tu mi-ai tăiat limba inima
mi-e tot la sufletul neamului meu iar cât
genunchii au să mi se-ndoaie tot prin
durerea neamului meu voi călători

voi cânta cu strunele ființei tale afone iar tu
îmi vei arăta locul de la marginea orașului
voi dansa cu mușchii trupului tău habotnic
iar tu-mi vei arunca paraua de ocară

de bună seamă răbdarea îmflă vena și buzele
îngroașă dar cu sticla ochilor nu poți tăia firul
în patru dogoarea viselor ucise o vei stinge doar
cu pleoapa grea precum moartea
*
pe strada sinucigașilor un nor aromește cerul
vârful șatrei fumegă istorii sociale pe cretonul
dansatoarei de zi scala prăfuită a ochilor vămii
o intenție de balamuc pianul de ciment grațios

și-o coastă din mine fragilă urlătoare
de paradis un flamingo tulbure sulful
din vin s-nlăture ierburile țepene
să pâlpâie la intersecții crapi de semafoare

inutile accidentale ploi sărută betonul
liniștii de sub acoperișul bisericii în construcție
sub roți de bolid se rostogolesc fețe de copii
artizanal tresărind precum moartea

*
niciodată nu mi-am închipuit moartea
decât ca privitul îndelung al unui cer
marginea suavă a norilor
vântul zdrelind viorile

falangele monștrilor de clipe
diluvionare îndelung am săpat
la fântâna acestei tristeți în timp
ce muritori asemenea mie își făceau

tot felul de semne
venea primăvara și mă lăsam
iar slobod gângav și netrebuincios
cerului fertil precum moartea

*
absența e cântecul de chemare al
păianjenilor s-alege praful de ea ca
și de plămânii care o respiră ca și de oasele
care o transportă absența e clocotirea aceea

infernală care surpă ziduri
spânzură iude oglinzile sfarmă absența e
plinul acela de gol și mai ales umbra ta romnie
e o după amiază despuiată până la piele

arterele sunt inundate de tălpi predomină un scrâșnet
de roți de exil și alte proiecții vitrine să
mărturisească absența își face loc în buzunarul de la
piept și hohotește precum moartea

*
incriminat în istorie neam fără oștire
dar cu țâfnă de voievozi călătorindu-și
frumusețea într-o speluncă de suferință
mereu în umbra apusului și niciodată

convins de ploaia rece a dimineții răpus
încă din uterul civilizației stigmatizat
izolat fărâmițat vorbele grele ar cântări
infim la staborul copiilor nimeni n-a învățat

să apuce sfârcul fără să-și încarce inocența
cu o senină întinare a semenului neam
numai un sclav de nevoie nu-l are
pe Dumnezeu nici el precum moartea

*
mi-am pus de-o moarte firea-mi să cuprindă
ademeniri cortegii flamuri blânde să însoțească–n ritm
o decadentă fragmentare a irisului istm
stârnind patetic valul termitelor sub grindă

mi-am așezat pe culmea restriștilor sub maluri
să cad într-un reflux de primeniri onoruri silă
în legănări de spaime în unghi închis de zboruri
fanfaronade tulburi prizând în cupe ảluri

de vor veni în taine să guste fadă soartea
de-un jilav cort înmiresmat de nori
se vor lovi – un naufragiu-anemic printre sori
cel ars nevăzut și slobod precum moartea

*
după veacurile înfierate ale ființei mele
tu vrei să faci din mine un om și nu uiți
niciodată să-ți amintești că tot ce ai de dăruit
e numai disprețul în țara amintirilor

de adevăr castanii cerșesc osul îmblânzitorului
de urși demult volatizat în istorie și supus la
rândul său canoanelor netrebniciei
pe câmpiile albastre stau dorurile mele

râul de piatră ce-l lași în urma ta întunecă
soarele lungului meu drum spre stele
legea morală din noi e un adevăr supus
un adevăr supus precum moartea

*
pe strada mea de-a lungul șoselei modern
fixată pe cer cu beculețe portocalii pe gazonul
artificial dar prăfuit au început să crească
poemele cu limba tăiată

ciuntite din tulpină la vena dinspre organul
plimbător prin tăcere florile sterpe în mod
paradoxal carnivore atrag diferite insecte care
vai rămân suspendate pe omușor

atunci un lichid sidefiu se prelinge pe aripile
insectei și mașina salvării trece cu sirena prin
intersecție culmea e că insecta nici nu încearcă
să se zbată ori nu pare precum moartea

*
împlinită sub flacăra de frunză albă
etnia mea n-a dat nici un sfânt
calendarului de lințolii din piele de om
cuibărite în fine ghiocuri cu busuioc

și șchiopătând misivele străjuite-n larmă
de juri fumători au ajuns în schimb
totdeauna în plămânii captivi
cu ovalul pleoapei în mare

etnia mea de prins răsărituri mâncate de vii
n-a dat nici un sfânt martiriul ei
camuflat în viziuni s-a topit în zeul
ochiului liber s-a pierdut precum moartea

*
religia mea de-a adevăratelea s-a lăsat
cu aburi pe geam între semaforul din
intersecție și inimă există desigur o
legătură indicată de stopul care în

grădina de sfinți developează întunericul
religia mea-i slobodă-ntre mumii vii
cu brațele în arborii cimitirului de mașini
religia mea-i infestată de fluturi defect

sub robia aerului încă înainte de a mă
naște sunt condamnat la aceste lanțuri
de aur evlavioșii părinți m-au înrudit
cu iuda eu și cu iuda precum moartea

*
în țara neasemuitului adevăr etnia te face
un proscris până și neputința roabă a
propriului neam te dezmoștenește ești un
trup ambulant în deșertul de trandafiri

la miezul nopții te trezești în camera
strâmtă și friguroasă a oglinzii te zbați
să găsești ieșirea și aluneci în întunericul
oaselor trosnind a carne de strigăte

o nerăbdare amânată arde ochiul de
sub prag în afara sinelui dincolo de
ușa înclinată nu e nimeni ești o
jumătate de om precum moartea

*
iată cum stau faptele înainte de a străpunge
cu indexul aerul dintre noi spunându-ți
în barbă de vreme ce ne-au călcat nenumărați
migratori n-am durat o cultură de catedrale

în foișorul tău de neliniști din tăciuni stinși
în preamărinimia-ți atât de exersată
prin codri ai făcut din poporul meu de
oameni veseli un neam de sclavi

dragostea ta de frumos
a produs totuși ceva iată robia blândeții
captivitatea freneziei în țara
capului plecat precum moartea

*
văd bine că așezându-mă pe agrestele
de miazăzi am fost silit să împart tainul
de nenoroc cu premergătorii și din astă
rogojină m-au cotropit termitele cugetului

văd bine ce mi-a mai rămas din ființă
primit pe ușa din spatele casei m-am ales
cu roadele scumpe ale servitudinii în umbra de
bitum a copacului desfrunzit

intrat în civilizația de paiantă a neamului
veșnic prădat mi-am însușit chipurile
obiceiurilor lui triste văd bine în mine
ce durează lașitatea pavezi precum moartea

*
nesocotința numelui și-a pus pecetea
pe limbă nesocotința mădularului însăși
izbucnitor de geneze l-a înghițit pe
Dumnezeu un eres demn de faima lumii

celor oploșiți de vinitură în sărăcie
obroacele zidurilor de cetate și astă ură
să le fie ființă ereditară să pună la loc de cinste
pieptul său găurit cel frustrat de sine

adică eu un nume de ocară o limbă de-mprumut
un loc în mahalaua spiritului duplicitar
eu moștenind credința naufragiatului
în creasta valului uzurpator precum moartea

*
când din focul de taină se revarsă căldura
mâinii mele negre peste trupul de lut
e ca și cum ai răsuci o țigară așterni pe hârtie
firele de tutun uscate bine și viața coboară

îndesat în livrescul ei uzând drept
adeziv saliva nopții tipărită de amprentele
mele pielea de mătase a iubitei e
suportul de paie al ochilor

și soarele scaldă priveliștea dragostei
cu raze din părul iubitei cu poemele
tăiate de limbă mă-ntorc acasă beat
de lumină precum moartea

*
în ghereta vopsitorului de piele mentalitatea
e cea care definește etnia peiorativul nu ține
cont de dimensiunea ființei neamului căruia
i se aplică în fața mea drept scuză pentru pielea

pe care o port vocea vopsitorului lovește în
pereții gheretei ambulante și ricoșează
direct în bidonul cu vopseaua dintr-o rețetă încă
nedezvăluită ascult lichidul de taină inundând


porii pielii și-mi asum această invazie cu gândul
la o nouă teorie estetică vântul
usucă rapid culoarea proaspătă și-mi lasă pe limbă
un gust de tutun precum moartea

*
treisprezece ciori au traversat aerul
deasupra trenului un triunghi obscur și
câțiva stâlpi delimitând mila de apus
de cea de răsărit priveliști pe orizontală

fețe lipite cu leucoplast acoperite de podele
și câinele haltei singuratic o tentativă de
meditație levitația impegatului cu arome de
ciocolată agregate pe linia a doua

șoapte năclăite de rugină spaima proptindu-se
în urechi și transpirând în fiecare picătură
de ceață amanți expulzați în vagonul
de catran precum moartea

*
înghițit de stomacul unei limbi atotcuprinzătoare
minții nu mai pot găsi obiectele de schimb
care să justifice dragostea neamului meu
astfel eu nu-mi mai aparțin

substituindu-mă cuvintelor m-am făcut părtaș
trădării sinelui unei lumi ce-mi refuză chipul
acest gen de negoț fiindu-i uneori indiferent
deseori neînțeles

astfel eu nu-mi mai aparțin sub cerul întunecat
al patriei înghit la rândul meu copii
dragostei furate până când eu însumi
mă voi naște precum moartea