Mă nasc. Þipătul meu
sparge timpanele cerului. De mîine
voi cere îndurare unui cer surd.
Tăcere adîncă. Uneori cuvintele
sînt mai nepotrivite decît o scrisoare parfumată
ce îți vestește moartea cuiva apropiat.
Întind mîinile. Tot ce ating se prăbușește.
Voi rîdeți. Vă sperie, totuși, lăcomia
cu care încerc să iau în stăpînire
nimicul acestei lumi, pofta cu care
rup bucăți din sînul de piatră
al femeii și le arunc pe fereastră.
Îndepărtați păpușile, mă voi juca singur.
M-am plictisit să tot fiu spectator la
clipa de nesiguranță a echilibristului,
vreau s-o simt eu însumi, acolo sus unde fiecare
își retrăiește viața altfel de cum a fost.