te voi așeza în fiecare poem ca pe o utlimă picătură de viață
mirosul trupului ca pământul reavăn de primăvară
va încolți noi și noi muguri pe sânii altor femei
nu mai este loc nici macăr de amintiri
culorile se amestecă la nimereală în zbuciumul nopții
depărtarea e doar o învălmășeală de cuvinte
conjugate mereu la timpul trecut

uite că azi te caut și ți-am găsit inima așezată pe un ștergar
îți văd ochiul împuținat de culoare căutând iubirea necuprinsă
poate mult prea visător poate mult prea întunecat de valurile oceanului
de fiecare dată îți acoperi goliciunea cuvintelor cu alte cuvinte

ți-am căutat sufletul la margine de ape alergând prin neliniștea nisipurilor
tu așezat cu tâmpla pe genunchii țărmului asculți zbuciumul apelor ca pe o liniște
visezi la prințese ce-și despletesc trupul sub privirea lunii
le acoperi coapsele cu palmele să le poți simți mirosul sub cearcănele nopții

doar astăzi
cuvintele mele te vor cuprinde nu mint
poartă în ele mireasma gleznelor ce-și duc dorul desculțe
sălbăticite uneori pe drumuri unde viața ne poartă veșmintele

nu mai apuci să visezi decât singurătatea
sau poate urcușul celor patruzeci și opt de trepte
e timpul să te dărui până când viața nu se clatină
e timpul să auzi un strigăt de bucurie nu ultimul
mai ales acum e timpul să visezi la nuduri de fecioară
să privești cum prin lanurile de maci iubirea se prelinge în umbre
și se spiralează în alb și roșu
ca un inel de cununie
pe fruntea feciorelnică
a primăverii