Privesc cum vălul
Fragil și întunecat își
Flutură adierile pe
umerii tăi goli,
de stâncă.
când soarele dispare,
Fiecare fir îți freamătă
de viață și neliniște
sub atingerea ușoară a
Frigului.

Vrăbiuța de purpură
ar vrea să-și întindă aripile
Ferecate în lanțuri grele de neștiință
și să
Fugă din colivia ruginită,
să se lase purtată
în jurul
Tău, la nesfârșit,
privind cu jind și admirând
trupul din care
Face și ea
parte,
Pe care îl iubește și
Pe care îl va urma în rotirea
nebunească și de neoprit
în jurul aceleiași culori:
Roșul acelei răni ce
se vindecă și
se deschide iar și iar
pentru a lăsa întunericul,
iar apoi lumina strălucitoare
să o inunde.

Dar inima bietei vrăbii
Se va stinge într-o zi.
Iar atunci cine va mai urmări amurgul în jurul
Tău?