cel mai ușor te ascunzi printre oameni sunt mai opaci decât zidurile
te strecori pe lângă ei te așezi la o masă nu știi de ce scrii pe ea până aici am murit îndeajuns
nu e loc de plâns nu e loc de această căldură grea mortuară

și totuși printre oameni se întâmplă să nădușești să ți se spele sângele de moloz
te agăți de orice muchie ai unghiile mici preafragile simți cum din degete se rup încet ceilalți
trec prin fărâmele de os alb și se duc umezi de spaimă

să nu pleci acum

să nu pleci când la capătul drumului sunt eu cea lividă aproape fără corp
cu inimi suspendate schimbată la față și nu m-ai recunoaște
nu aș mai fi forma de viață sau forma de moarte pe care deja le-ai trăit
de care te speli în fiecare dimineață nu aș mai fi cea vizibilă în lumină sau întuneric
la capătul celălalt destinațiile sunt definitive
și nicio privire nu mai poartă dispariția

acum aici sunt încă puternică am destul dumnezeu de stat la vorbă
oho ce frumos ne aflăm așa eu în partea asta de inimă el acolo unde numai el este
și îi vorbesc cu gura tot mai amară și ridurile deschise
de parcă aș fi pe un pat al morții și el pe celălalt și ne mai întindem o vreme cuvântul
o ști el până când eu deja am trăit mult peste timpurile date la naștere

oare în locul cui mai trăiesc în mine și câți mai duc la capătul celălalt?