ÎMPUÞINARE


Știu aproape tot. Mai am
să învăț origami.
Plîng. Îi strig mamii:
„Cum să vorbesc cu florile, mamă?
Și ele sînt ființe vii!“.

Þi s-a-necat corabia cu comori
și nu știi.
Zac pe fund de ocean
frumusețea, candoarea, încrederea și elanul.
Corabia era asigurată! Þi se dă înapoi
o alta-n care strălucește banul.

Te trezești într-o dimineață stîngaci –
ți se spune: e sindromul geamănului dispărut!
Unde e fratele meu?! Aș fi vrut
să ne jucăm nițel…
Dar fratele e resorbit
în lumea din care-ar fi venit,
nehotărît să se nască
(a fost mai înțelept el?).
Pe bolta albastră
poate mă privește dintr-o stea.

Mamă bună a mea,
vreau să vorbesc cu lumina
dar fuge prea repede…
A cui e vina
că lumea s-a pornit să își lepede
învelișul de aer,
învelișul de iarbă,
că Dumnezeu își rîde în barbă
de oamenii-furnici
și-i face din ce în ce mai mici?

Drobul de sare s-a dărîmat
a venit mîța și l-a luat…
Vom face altul, dintr-un miel blînd
și vom mînca pînă cînd
n-o mai rămîne pe sărmanul Pămînt
nici măcar un purice…

Vreau să vorbesc cu mine, mamă,
și n-am despre ce!