mă-ntorc în cel ce sunt prin porțile fluide,
pe pajiștea clipei rămân deschis spre sine.
de-atâta venin, ochii mi-s vânt,
iar păsările iernii pier pe mozaicuri.
când runele devin cuvintele sacre,
și raiul sevelor se scălda in rouă.

senzatia de alb al tâmplelor ochean
să nu-mi adoarmă pasărea harpă!
prin stari refractate, fântânile roase
și-un rug cu semințe, în sensul profan...

polenul pe gene, purifică vederea,
prin rana privirii cai năvălesc,
în vis, pe țărm de har... și marea,
prin ochi o risipesc.