am uitat să vorbesc sau mi-au luat-o înainte
cei pe care-i ascult tot timpul
nu e nimic legat de tăcere în mormanele de pământ
care se ridică zi de zi în gură
aceste dealuri nu suportă soarele
o iarbă aspră se întinde pe partea cu umbră
limba se strecoară printre fire în căutarea hranei

am uitat, asta nu-mi intră pe gât
și nici cei apropiați nu înțeleg de ce cuvintele
sunt cocoașe de cămilă
sub soarele lat, un deșert care se compune
din cât mai multe cărți îngrămădite în burtă
în cur, în piept

din cât mai mult venin băut grabnic în locul setei
a firii apăsătoare
care grăbește turmele ce nu mai pot fi povestite
lângă un foc între blocuri
între prieteni

•••

acum multă vreme
gropile erau cuptoare de cărămidă
coborai scările și puneai mortul la copt
unchiu’ sevastian a avut coșciugul prea înalt
calaciu a dat cu tesla
au sărit țăndări
i-am mai văzut încă o dată fața purpurie
și când se zideau cărămizile
mi s-a părut că spune
ce dracu mă puneți să mă uit, mă, în tavan

•••

îmi induc o stare de rău dimineața, beau cafeaua cu ochii țintă
se aprind becurile în blocul vecin
aștept până-mi revin, disting culorile
dispare lumina din cap, din nări, fantomele
mă scutur de morți și asta e o bucurie care nu se compară
decât cu vederea orbilor
ori vârtejul în care mă trezesc înfășurat
striațiile tunelurilor din aer
înaintez
trag aer în piept, trag mai mult aer
dizolv tot în mine, știu să devin ușor, foarte ușor
o tăcere necesară
cei apropiați știu să vorbească
știu cel mai bine