Ochii-mi au rătăcit lumina.
Sunt goală
Pe dinăuntru. Exist
Doar pentru a te face să zâmbești.
Mă frâng
În luminile întunericului.
Umbre
Mă-nconjoară. Răsar
În albul lăptos al stelei tale,
În negru de colb dispar –
Mă răsfiri
Ca pe o rază prin verdele pădurii.
Tremur
În albastrul crud din oglinda dintre nori
Și mor. Tu mă iubeai –
cândva – acum,
Eu te iubesc, da-i prea târziu
să mai regret
Ce alții-au regretat atunci. Mă strângi
De mâna-mi
Albă. Speri
Să nu mai fiu atât de singură
Lângă tine.
E târziu. Sângerez în iubirea
pe care ți-o dedicasem...
cândva...
Fumez
Parfumul trupului tău. Tu
Ai vrea să-mi încălzești golul din piept -
A stat
acolo inima – cândva...
Am uitat –
Nici nu mai știu ce n-ar fi trebuit
Să uit.
Poate totul. Tu,
În uitarea ochilor mei pierduți,
Mai cauți lumina.
Îți lipsesc
așternuturile în care stăteam amândoi,
bucuria cu care ne trezeam
Din infernul
În care ne arunca dorința.
Așa-ți lipsește acum
tristețea ochilor mei
Azi – lipsiți de viață.
Credeai
că timpul vindecă rănile, dar afli azi
Că
timpul nu poate fi vindecat.
Azi nu mai crezi – nu speri – nimic
nu-ți mai dorești.
Am încercat
Să cred în tine –
N-am putut.
E greu
Să te încrezi într-o inimă destinată înfrângerii.
S-a terminat
lumina care ne ținea în viață.
S-a stins
înainte să mă prinzi ultima oară
de mână.
Pentru ultima dată
Mă lași
Să-ți cad în brațe, să ascult
Inima ta agonizând,
Iar apoi să alunecăm îmbrățișați
În cavoul
destinat inimilor noastre.
Doar noi
Vom plânge la înmormântarea ta și-a mea.
Dar nu acum...
cândva...